Proaspat casatoriti…

Spune-le cum vrei curve, tarfe, coarde
Daca te iei dupa ele , nici una nu se arde
Iti spun ca nu vor banii tai nici bauturi fine
Prostule , nu le crede , isi bat joc de tine
Te crezi vre-un smecher ca ai scos-o in oras
Ia uita-te in portofel , mai ai “cash” ?
Uita-te’n chiloti coaie , inca ti-e sculata
Nici n-ai futut-o si ti-a luat banii, teapa curata
Te mangleste , cica te iubeste , ii plac baietii rai
Aici ii dau dreptate se fute cu toti fratii tai
Nu vezi cat esti de prost , ea are 16 ani
Tu esti barbat in toata firea si te lasa fara bani
Vrei sa-ti spun io de ce e mai desteapta decat tine
Pentru ca pizda asta e din cartier de la mine
Produce pentru smecherii care o fut cum vrea
In timp ce tu sclavule , esti indragostit de ea..

Descrierea consta in doua cuvinte curva proasta
Da tu esti mai prost ca ea ca o tii la tine acasa
In fiecare zi , papusa ta ne suge cariciu’
Timp in care ii saruti poza din biroul de la serviciu
Crezi ca zic la “sto”, nu-s convingator ?
Ia-ti liber de la lucru si vino-n dormitor
S-o vezi pe printesa ta timida si cu bun simt
Cum se arde-n pasarica si cum o freaca de dinti

Ce mult ti-a luat s-o convingi sa bagi pula-n ea s-o futi
Pana s-o iei tu de nevasta au mai ars-o multi ,
Te-ai dus in genunchi la socri sa ti-o dea de nevasta
Ca era sa intri la viol pentru o curva proasta
Si le-ai dat bani grei socrilor sa nu te dea in gat
Sa nu spuna ca a fost viol c-ai fi luat nu stiu cat
Iar tu ce primesti in schimb ca te-ai zbatut sa fie bine
Cand vii bine dispus acasa, nici nu se fute cu tine
Boule , nu-ti pui nici macar un semn de intrebare ?
De ce-i ciufulita , de ce are vanatai pe picioare ?
De ce scartaie patul mai nou cand te-asezi pe el ?
De ce sunt prezervative sub pat , ca la bordel ?
Intreab-o “- De ce, fa ?” Bun, ai intrebat-o
Dup’un “iarta-ma” si niste lacrimi false ai iertat-o
Ai privit-o in ochi, ai imbratisat-o si-ai sarutat-o
Si ai supt pula unui cartier intreg , ba tata …

Descrierea ei consta in doua cuvinte curva proasta
Da’ tu esti mai prost ca ea ca o tii la tine acasa
In fiecare zi , papusa ta ne suge cariciu’
Timp in care ii saruti poza din biroul de la serviciu
Crezi ca zic la “sto” , nu’s convingator ?
Ia-ti liber de la lucru si vino-n dormitor
S-o vezi pe printesa ta timida si cu bun simt
Cum se arde-n pasarica si cum o freaca de dinti

Bravo , esti fericit , tocmai v-ati impacat ,
Inc-o data ai salvat casnicia ta de cacat ,
Daca ai impresia ca s-a schimbat ceva , hai s-o rup
Te invit la tine acasa , la un sex in grup ,
Dobitocule , ii place de tine , ca ai salariu mare
Dar te insala , ca nu ai barbatie intre picioare
Nu ne mai ura pe noi , ca avem pula in chiloti ,
Noi doar ii oferim ceea ce tu n-ai sa poti ,
Acum daca nu te superi , ma duc sa dau o muie
La nevasta unui sclav , si nu ma intreba a cui e ..
Hopa , ce s-a intamplat , ai sughitat ?
Poate din cauza ca-ti futem femeia la tine-n pat
Daca nu vrei sa ma auzi , atunci citeste-mi pe buze
Nimeni n-o sa te scuze , si toata lumea o sa te-acuze
Ai facut-o cu mana ta , n-ai stiut s-o educi
Ti-ai vandut singur mandria pe-o pereche de buci..

Descrierea ei consta in doua cuvinte curva proasta
Da’ tu esti mai prost ca ea ca o tii la tine acasa
In fiecare zi , papusa ta ne suge cariciu’
Timp in care ii saruti poza din biroul de la serviciu
Crezi ca zic la “sto” , nu’s convingator ?
Ia-ti liber de la lucru si vino-n dormitor
S-o vezi pe printesa ta timida si cu bun simt
Cum se arde-n pasarica si cum o freaca de dinti

lalalalala lalalalaa

JD Salinger de veghe in lanul de secara cap. 5

SÎMBĂTÂ SEARA LA PENCEY SE SERVEA ÎNTOTDEAUNA aceeaşi mîncare. Şi mesele astea treceau drept un adevărat festin, pentru că ne dădeau biftec. Aş putea face prinsoare pe o mie de dolari că ne hrăneau cu biftec numai pentru că duminica veneau o grămadă de părinţi la şcoală şi bătrînul Thurmer îşi închipuia probabil că fiecare mamă îşi va întreba odorul ce mîncase în seara din ajun şi odorul va răspunde “biftec”. Ce escrocherie. Păcat că n-aţi văzut biftecurile. Erau mici, tari şi atît de uscate, încît abia reuşeai să le tai. La biftec ne dădea piure de cartofi prost striviţi şi, ca desert, ceva care se chema “Betty cea roşcovană”, o prăjitură pe care n-o mînca nimeni, în afară, poate, de puştii din cursul inferior care erau proşti şi de tipii ca Ackley, care mîncau orice le dădeai. Dar cînd am ieşit din sufragerie, ne-am dus în curte, unde era grozav. Se aşternuse un strat de zăpadă de vreo trei ţoli şi continua să ningă în disperare. Era nemaipomenit de frumos. Am început să ne jucăm şi să ne batem cu zăpadă. Eram ca nişte puşti, dar ne distram grozav. N-aveam întîlnire cu nici o fată, aşa că am hotărît cu un prieten de-al meu, unul Mal Brossard, care făcea parte din echipa de lupte, să mergem cu autobuzul pînă la Agerstown să mîncăm chifteluţe calde şi eventual să ne ducem să vedem o porcărie de film. N-aveam nici unul, nici altul chef să stăm toată seara să clocim acasă. L-am întrebat pe Mal dacă are ceva împotrivă să vină şi Ackley cu noi. L-am între¬bat pentru că Ackley n-avea niciodată program sîmbăta seara. Stătea în cameră şi-şi storcea coşurile. Mal mi-a răs¬puns că n-are nimic împotrivă, dar că nici nu-i vine să sară în sus de bucurie. Nu-i prea plăcea Ackley. Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte şi stînd aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîsleşte. I-am spus că merge şi Mal Brossard. ― Măgaru’ ăla! a spus Ackley. Bine… Aşteaptă-mă o clipă. Ai fi zis că-ţi face o mare favoare. I-au trebuit vreo cinci ceasuri ca să fie gata. În timp ce se îmbrăca, m-am dus la fereastră, am deschis-o şi cu mîna goală am făcut un bulgăre de zăpadă. Zăpada era bună de bulgări. Dar n-am azvîrlit bulgărele, cu toate că eram gata-gata să-l azvîrl într-o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii. Dar m-am răzgîndit. Maşina era prea frumoasă şi albă. Pe urmă, am vrut să ţintesc într-o gură de apă, dar şi asta părea prea frumoasă şi albă. Pînâ la urmă, nu l-am mai aruncat deloc. Am închis fereastra şi am început să mă plimb prin odaie, îndesînd bulgărele tot mai tare. Şi ceva mai tîrziu, cînd m-am urcat în autobuz cu Brossard şi cu Ackley, tot îl mai ţineam în mînă. Şoferul a deschis uşile şi m-a silit să-l arunc afară. I-am spus eu că n-am de gînd să lovesc pe nimeni, dar n-a vrut să mă creadă. Oamenii nu te cred niciodată. Brossard şi Ackley văzuseră amîndoi filmul care se dădea în oraş, aşa c-am mîncat doar cîteva chiftele şi, după ce am jucat un timp biliard la automat, am luat autobuzul şi ne-am întors la Pencey. De fapt, nu prea îmi părea rău că nu m-am dus la cinema. Era, pare-se, o comedie cu Cary Grant, un ra¬hat. Şi, pe urmă, mai fusesem la cinema cu Brossard şi cu Ackley. Rîdeau întotdeauna ca hienele de nişte lucruri care nu erau deloc de rîs. Şi, în afară de asta, nici măcar nu-mi făcea plăcere să stau lîngă ei la cinema. Nu era decît vreo nouă fără un sfert cînd ne-am întors. Brossard, fiind mare amator de bridge, s-a dus să-şi caute nişte parteneri. Ackley a tras bineînţeles la mine-n cameră, că tot nu mai fusese de mult. numai că, în loc să se aşeze pe braţul fotoliului lui Stradlater, s-a întins pe patul meu cu capul pe pernă. Apoi, în timp ce-şi storcea coşurile, a început să vorbească cu glasul lui monoton. I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în “Buick”-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntîmplase într-un gang. Dar bineînţeles că totul era aiureală! Puteam să pun mîna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cît de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater şi să-l rog s-o şteargă naibii, ca să-mi pot aduna gîndurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puţin lucrurile, dar pînă la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pija¬maua, halatul şi şapca de vînătoare şi am început să scriu compunerea. Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, şi, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Aşa că ştiţi ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănuşa de baseball a fratelui meu Allie. Era un su¬biect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănuşă de baseball pentru mîna stîngă . Era stîngaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănuşa, pe degete, pe manşetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi cînd era în careu şi stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvîrle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie şi-a murit la 18 iulie 1946, pe cînd ne aflam în Maine . V-ar fi plăcut dacă l-aţi fi cunoscut. Era cu vreo doi ani mai mic decît mine, dar de cincizeci de ori mai deştept, nemaipo¬menit de deştept. Profesorii lui îi scriau mereu mamei ce plăcere e să ai un elev ca Allie. N-o spuneau numai aşa, de barbă. Era adevărat. Dar Allie nu era numai cel mai deştept membru al familiei noastre, era şi cel mai drăguţ, în multe privinţe. Nu se certa niciodată cu nimeni. Se spune că oamenii cu părul roşu se înfurie din te miri ce, dar Allie nu se înfuria niciodată, şi totuşi avea părul roşu, roşu de tot. Dar să vă spun cît de roşu era. Eu joc golf de la zece ani şi mi-aduc aminte că odată, într-o vară, cînd aveam doi¬sprezece ani, tot loveam mingea cu crosa, mergeam după ea şi aşa mai departe, cînd, deodată, am avut senzaţia că dacă mă întorc îl văd pe Allie, şi chiar aşa a şi fost. Stătea la vreo sută cincizeci de metri în spatele meu, călare pe bicicletă, dincolo de gard ― era un gard mare care înconjura tot terenul ― şi se uita la mine cum joc. Ăsta-i genul de păr roşu pe care-l avea. Doamne, tare mai era drăguţ. Uneori, la masă, îşi amintea de cîte ceva şi rîdea atît de tare, încît aproape că pica de pe scaun. Aveam doar vreo treisprezece ani, şi voiau să mă ducă la psihanalist fiindcă spărsesem toate geamurile de la garaj. Îi înţeleg. Zău că da. În noaptea în care a murit Allie, am dormit în garaj şi am spart toate nenorocitele alea de geamuri cu pumnul, numai aşa, de furie. Am încercat să sparg şi geamurile station wagon-ului pe care-l aveam în vara aceea, dar mă tăiasem rău la mînă, aşa c-a trebuit să renunţ. M-am purtat ca un idiot. Recunosc, dar aproape că nu mi-am dat seama ce fac, şi pe urmă dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe Allie. Mîna tot mă mai doare cîteodată, cînd plouă sau mai ştiu eu ce, şi nu mai pot strînge pumnul ― în orice caz nu prea tare ―, dar în afară de asta nu prea-mi pasă. Că tot n-am de gînd să mă fac nici chirurg, nici violonist, nici altceva. În orice caz, despre asta am scris în compunerea lui Stradlater. Despre mănuşa de baseball a lui Allie. O aveam întîmplător în valiză, aşa c-am scos-o şi am copiat versurile. A trebuit doar să schimb numele lui Allie, ca să nu se ştie că era vorba de fratele meu şi nu de al lui Stradlater. Nu prea aveam chef s-o fac, dar nu mi-a venit nimic mai interesant în minte, şi, în definitiv, îmi făcea plăcere să scriu despre asta. Mi-a trebuit vreo oră ca să scriu compunerea, fiindcă am bătut-o la maşina lui Stradlater, care era o rablă şi se tot bloca. Pe a mea o împrumutasem unui băiat dintr-altă cameră. Cînd am isprăvit, cred că era vreo zece şi jumătate. Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.

JD Salinger de veghe in lanul de secara cap. 4

N-AVEAM NIMIC SPECIAL DE FĂCUT, AŞA CĂ M-AM DUS JOS la spălător şi am stat cu el de vorbă în timp ce se bărbierea. Eram singuri, căci ceilalţi se aflau încă la meci. Era o căldură ca-n iad, şi toate ferestrele se aburiseră. De-a lungul peretelui erau vreo zece chiuvete. Stradlater se rădea la cea din mijloc. M-am cocoţat pe cea de lîngă el şi am început să deschid şi să-nchid robinetul de apă rece ― ăsta-i un tic nervos de-al meu. Stradlater se bărbierea fluierînd Song of India. Fluiera întotdeauna strident şi fals şi alegea întot­deauna bucăţi grele, chiar şi pentru cei care fluieră bine, cum ar fi Song of India sau Slaughter on Tenth Avenue. Era în stare să nenorocească orice cîntec.

Vă amintiţi că vă spuneam de Ackley că era îngrozitor de neglijent. Ei bine, aşa era şi Stradlater, dar în alt sens. La Stradlater murdăria era mai ascunsă. Aşa, pe dinafară, arăta foarte bine. Dar să fi văzut de exemplu aparatul lui de ras. Era veşnic ruginit şi plin de spumă uscată, de firişoare de păr şi de murdărie. Nu-l curăţa niciodată. E drept c-arăta întot­deauna bine, după ce se aranja, dar dacă ajungeai să-l cunoşti cum îl cunoşteam eu, îţi dădeai seama că, de fapt, era neglijent şi murdar. Motivul pentru care se ferchezuia şi ţinea să arate cît mai bine era că se iubea la nebunie. Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevărat ―, dar avea genul acela de frumuseţe care-i făcea pe părinţi, atunci cînd îi vedeau poza în albumul de fotografii, să te întrebe: “Băiatul ăsta cine-i?” Vreau să spun că frumuseţea lui era o frumuseţe de album. Cunoş­team o grămadă de băieţi la Pencey care, după părerea mea, erau mult mai frumoşi decît Stradlater, dar în poze nu ieşeau atît de bine ca el. Păreau c-au nasul mare sau urechile blege. Lucrul acesta l-am băgat de seamă de mii de ori.

Stăteam deci pe chiuvetă lîngă Stradlater, care se bărbierea, şi tot deschideam şi închideam robinetul. Îmi păstram şapca roşie de vînătoare pe cap, cu cozorocul la spa­te… Tare-mi plăcea şapca asta! Îmi plăcea la nebunie!…

― Ascultă, spuse Stradlater. Vrei să-mi faci un mare serviciu?

― Ce serviciu? l-am întrebat fără prea mare entuziasm.

Mereu te ruga să-i faci cîte un mare serviciu. Tipii ăştia frumoşi, care se cred buricul pămîntului, te roagă tot timpul să le faci cîte un mare serviciu. Şi asta numai şi numai pentru că se iubesc la nebunie şi îşi închipuie că nu se poate să nu-i iubeşti şi tu şi că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!

― Te duci undeva astă-seară? m-a întrebat el.

― Poate că da, poate că nu. Nu ştiu. Dar de ce?

― Pînă luni trebuie să citesc vreo sută de pagini la isto­rie. Ce-ar fi să-mi scrii tu compunerea la engleză? Dacă nu predau porcăria asta pînă luni sînt în pom, d-asta te şi rog! Ce zici?

Adevărată ironie a soartei. Zău că da.

― Cînd te gîndeşti că pe mine m-au dat afară din şcoala asta blestemată, i-am spus, şi tu vrei să-ţi scriu o blestemată de compunere?

― Da, ai dreptate. Dar totuşi, dacă nu mi-o scrii sînt în pom. Fii băiat bun. Fii un băiat de zahăr! Hai zău! O scrii?

Nu i-am răspuns imediat. Pe leprele astea, cum e Stradlater, e bine să le ţii puţin în şah.

― Despre ce trebuie să scrii? l-am întrebat.

― Despre orice. Numai descriere să fie. Descrie o cameră, o casă. Sau un loc unde ai stat odată sau orice lucru pe care-l cunoşti. Ştii tu… Numa’ să fie cît mai descriptiv!

Şi-n timp ce vorbea trase un căscat, de-am crezut c-o să i se rupă fălcile. Şi ăsta-i unul din lucrurile care mă scîrbesc îngrozitor. Adică, vine unul şi-ţi cere un blestemat de servi­ciu, şi, în timp ce ţi-l cere, cască.

― Numai să n-o faci prea bună, adăugă el, asta-i tot. Porcul de Hartzell e de părere că eşti un as la engleză şi ştie că stăm în aceeaşi cameră. Deci, nu pune chiar toate virgulele şi punctele unde trebuie.

Ăsta-i alt lucru care mă scîrbeşte. Tu ai talent la scris şi vine unul şi începe să-ţi vorbească despre virgule, Stradlater proceda întotdeauna aşa. Voia să te facă să crezi că singurul motiv pentru care compunerile lui erau proaste era pentru că punea toate virgulele aiurea. Din punctul ăsta de vedere, semăna puţin cu Ackley. Am stat odată lîngâ Ackley la un meci de baschet. Aveam un tip grozav în echipă, unul Howie Coyle, care băga mingea-n coş de la mijlocul terenului, şi nici măcar nu atingea panoul sau mai ştiu eu ce. Ei bine, tot timpul meciului, Ackley mi-a repetat că Howie Coyle avea exact statura potrivită pentru baschet. Doamne, ce silă mi-e de lucrurile astea!

După un timp, m-am săturat să stau pe chiuvetă, aşa că m-am dat jos şi-am început să bat step, numai aşa, de banc. Mă distra. De fapt, nu prea ştiu să bat step, dar spălătorul era pardosit cu piatră, şi era potrivită pentru step. Am început să imit un actor pe care-l văzusem într-un film. Într-o comedie muzicală. Pentru mine, filmele-s ca sarea-n ochi, dar mă distrează grozav să-i imit pe actori. Stradlater mă privea prin oglindă în timp ce se rădea. Mie atît mi-a trebuit. Îmi place să am public. Sînt un exhibiţionist.

― Sînt fiul afurisitului de guvernator, i-am zis. Şi băteam step ca un nebun prin spălător. Şi nu vrea să mă lase să mă fac dansator, vrea să mă trimită la Oxford. Dar stepul ăsta blestemat mi-a intrat în sînge.

Stradlater începu să rîdă. Nu se poate spune că n-avea oarecare simţ al umorului.

― Astă-seară e premieră la Ziegfeld Follies[1]. Începusem să-mi pierd suflul. De fapt, am răsuflarea foarte scurtă. Actorul care joacă rolul principal nu mai poate continua. E beat ca un porc! Atunci pe cine să-l pună în locul lui? Pe mine! Pe fiul afurisitului de guvernator.

― Unde ai găsit şapca asta? întrebă Stradlater.

Se referea la şapca mea de vînătoare. O vedea atunci pentru prima dată.

Oricum, îmi pierdusem suflul, aşa că am renunţat să mai fac pe nebunul. Mi-am scos şapca şi m-am uitat la ea pentru a nouăzecea oară.

― La Mew York, azi-dimineaţă. Am dat un dolar pe ea. Îţi place?

Stradlater dădu din cap şi zise:

― Lux.

Voia doar să mă linguşească, fiindcă îndată după aceea a adăugat:

― Ascultă. Îmi scrii compunerea sau nu? Trebuie să ştiu.

― Dac-am timp o scriu, dacă nu, nu.

Apoi m-am dus şi m-am aşezat din nou pe chiuvetă.

― Cine-i fata? l-am întrebat. Fitzgerald?

― Aş! Ţi-am spus c-am rupt-o cu vaca aia!

― Da? Atunci dă-mi-o mie. Vorbesc serios. E genul meu.

― Ia-o… Da-i prea bătrînă pentru tine.

Şi deodată ― fără nici un motiv, doar aşa, de banc ― mi-a venit să sar de pe chiuvetă şi să-i fac lui Stradlater un dublu nelson. Vreau să vă spun, în caz că nu ştiţi, că dublul nelson e o figură de luptă în care îţi cuprinzi partenerul pe după gît şi, dacă ai chef, îl sugrumi. Aşa că i-am făcut un dublu nelson. M-am aruncat asupra lui ca o panteră.

― Isprăveşte, Holden, pentru Dumnezeu! strigă Stradlater.

N-avea chef dejoacă. Se bărbierea şi aşa mai departe.

― Ce, vrei… vrei să-mi tai beregata?

Dar nu i-am dat drumul. Îl ţineam strîns.

― Liberează-te din strînsoarea mea de cleşte, i-am spus.

― Ah, Doamne.

Şi-a pus jos aparatul de ras şi apoi, ridicînd brusc braţele, m-a făcut să-i dau drumul. Era un tip foarte puternic, iar eu sînt foarte slab.

― Acum lasă aiurelile astea, mi-a spus, începînd să se săpunească încă o dată.

Ca să fie superb, se bărbierea întotdeauna de două ori cu aparatul lui cel împuţit.

― Dar dacă nu eşti cu Fitzgerald, atunci cu cine eşti? l-am întrebat şi m-am aşezat din nou pe chiuvetă. Cu păpuşica de Phyllis Smith?

― Nu. Trebuia să mă întîlnesc cu ea, dar a căzut totul baltă. E vorba de colega de cameră a fetei cu care umblă Bud Thaw… A, da. Era să uit. Spune că te cunoaşte.

― Cine mă cunoaşte?

― Fata asta a mea.

― Zău? Cum o cheamă?

Începuse să devină interesant.

― Stai să mă gîndesc… A, da, Jean Gallagher.

Mamă, era să cad jos cînd am auzit numele ăsta.

― Jane Gallagher, am zis şi m-am dat jos de pe chiuvetă.

Zău că era să-mi vie rău. Păi sigur c-o cunosc. Am fost chiar vecini, acu’ două veri. Avea un blestemat de doberman imens. Aşa ne-am cunoscut. Cîinele ăsta îşi tot făcea drum pe la noi.

― Pentru Dumnezeu, Holden, îmi stai în lumină, spuse Stradlater. Alt loc nu ţi-ai găsit?

Mamă, ce emoţionat eram. Zău!

― Unde e? l-am întrebat. Ar trebui să mă duc jos să-i dau bună ziua sau, mă rog, să-i spun ceva… Unde e? În clădirea de alături?

― Îhî.

― Cum de-a pomenit de mine? Învaţă la B.M.[2]? Îmi spunea că s-ar putea să se ducă acolo. Acolo sau la Shipley. Credeam că-i la Shipley. Cum de-a pomenit de mine?

Eram emoţionat. Zău că eram.

― Să mor dacă ştiu. Ridică-te puţin, ce Dumnezeu, că stai pe prosopul meu, îmi zise Stradlater.

Mă aşezasem pe afurisitul lui de prosop.

― Jane Qallagher, am repetat eu, căci nu puteam să-mi revin. Doamne Isuse Cristoase!

Stradlater îşi dădea pe păr cu “Vitalis”. Cu “Vitalis” din tubul meu.

― E dansatoare. Face balet şi aşa mai departe. Făcea cîte două ore de exerciţii pe zi, chiar şi pe căldura cea mai mare. Era îngrijorată că asta o să-i pocească picioarele, că o să se îngroaşe şi aşa mai departe. Jucam mereu dame cu ea.

― Ce jucai cu ea?

― Dame.

― Dame, Dumnezeule!

― Da. Nu voia niciodată să-şi mute regii. Cînd reuşea să-şi facă un rege, nu-l mai muta. Îl lăsa în ultimul rind. Îşi alinia toţi regii în ultimul rînd. Şi nu-i folosea niciodată. Îi plăcea să-i vadă cum arătau aliniaţi acolo.

Stradlater n-a mai zis nimic. Asemenea lucruri nu prea interesează pe nimeni.

― Maică-sa era membră la acelaşi club cu noi, am urmat eu. Şi eu, din cînd în cînd, ca să scot ceva bani, căram bastoanele şi mingile jucătorilor de golf. Şi, o dată sau de două ori, mi s-a întîmplat să car şi bastoanele maică-si. Din nouă găuri a reuşit să marcheze vreo sută şaptezeci de puncte.

Stradlater aproape că nu asculta. Îşi pieptăna podoaba capilară.

― Ar trebui să mă duc jos, să-i spun măcar bună ziua.

― De ce nu te duci?

― Mă duc imediat.

Începu să-şi facă din nou cărarea. Îi trebuia cam o oră ca să se pieptene.

― Părinţii ei erau divorţaţi, i-am povestit eu mai departe. Maică-sa se recăsătorise cu un porc beţiv. Unul uscăţiv, cu picioare păroase. Parcă-l văd. Purta tot timpul pantaloni scurţi. Jane spunea că era un fel de scriitor, scenarist sau nu ştiu ce naiba, dar nu l-am văzut niciodată făcînd altceva decît să pilească şi să asculte piesele alea poliţiste cretine de la radio şi să se învîrtească gol prin casă. În faţa lui Jane şi a tuturor.

― Nu zău? exclamă Stradlater.

Asta îl interesa. Povestea cu beţivul învîrtindu-se gol prin casă, în faţa lui Jane. Stradlater ăsta era obsedat de pro­blemele sexuale.

― A avut o copilărie îngrozitoare. Serios.

Asta însă nu-l mai interesa pe Stradlater. Nu-l interesau decît poveştile obscene.

― Jane Gallagher. Doamne.

Nu reuşeam să-mi revin. Zău că nu.

― Ar trebui măcar să cobor să-i spun bună ziua.

― De-ce naiba nu te duci, în loc să stai aici şi să mă baţi la cap!

M-am dus la fereastră, dar nu puteam să văd nimic, că era aburită de căldură.

― N-am chef acum, i-am spus. Şi nici n-aveam. Îţi trebuie o dispoziţie specială pentru asemenea lucruri. Credeam că învaţă la Shipley. Aş fi putut să jur că învaţă la Shipley.

Am început să mă plimb în sus şi în jos prin spălător. Nici n-aveam altceva de făcut.

― I-a plăcut meciul? am întrebat.

― Da, cred că da. Nu ştiu exact!

― Ţi-a povestit cum jucam dame toată ziulica, şi aşa mai departe?

― Nu mai ştiu. Ce Dumnezeu, abia am făcut cunoştinţă, îmi zise Stradlater.

Isprăvise cu pieptănatul podoabei capilare şi începuse să-şi strîngă împuţitele obiecte de toaletă.

― Ascultă. Să-i transmiţi complimente din partea mea. Îi transmiţi?

― Da, zise Stradlater, dar ştiam că n-o să-i transmită nimic.

Tipii de felul lui Stradlater nu transmit niciodată compli­mente nimănui.

El s-a dus sus în cameră, dar eu am mai rămas un timp în spălător, gîndindu-mă la Jane. Apoi m-am dus şi eu în cameră.

Cînd am intrat, Stradlater îşi potrivea cravata în faţa oglinzii. Îşi petrecea aproape jumătate din viaţă în faţa oglin­zii. M-am aşezat în fotoliu şi m-am uitat la el.

― Ascultă, să nu-i spui că m-au dat afară.

― Bine.

Stradlater avea totuşi o calitate. Nu trebuia să-i explici fiecare fleac cîte o jumătate de oră, cum trebuia sâ-i explici lui Ackley. Poate pentru că nu prea-l interesa nimic. D-asta. Pe cînd cu Ackley era altă poveste. Măgarul de Ackley băga nasul peste tot.

Stradlater îşi puse scurta mea.

― Pentru Dumnezeu, vezi să nu mi-o lărgeşti, i-am zis. N-am apucat s-o pun decît de vreo două ori.

― Fii liniştit. Da’ unde naiba-s ţigările mele?

― Pe birou.

Nu ştia niciodată unde-şi punea lucrurile.

― Sub fular.

Luă ţigările şi le vîrî în buzunarul scurtei ― scurta mea.

Şi deodată, aşa, ca să fac ceva, am întors şapca de vînătoare cu cozorocul în faţă. Începusem să mă enervez. Sînt un tip foarte nervos.

― Ia spune-mi, unde te duci cu ea? l-am întrebat. Te-ai hotărît?

― Nu ştiu. Dac-om avea timp, o duc la New York. Dar nu ştiu de ce naiba nu s-a învoit decît pînă la nouă şi jumătate.

Nu mi-a plăcut cum a zis asta, aşa că i-am spus şi eu:

― Nu s-a învoit decît pînă la nouă şi jumătate fiindcă nu ştia ce cuceritor şi ce frumos eşti. Dac-ar fi ştiut, s-ar fi învoit pînă la nouă şi jumătate dimineaţa!

― Să ştii că ai dreptate, mi-a răspuns el.

Nu reuşeai să-l scoţi din sărite cu una, cu două. Era prea încrezut.

― Lasă gluma şi fă-mi compunerea, mi-a zis.

Îşi pusese haina şi era gata de plecare.

― Nu te omorî, numai vezi să fie descriptivă, cît se poate de descriptivă. Ne-am înţeles?

Nu i-am răspuns. N-aveam chef. I-am spus doar atît:

― Întreab-o dacă-şi mai lasă regii în ultimul rînd.

― Bine, am s-o întreb, mi-a răspuns, dar eram convins că n-are s-o întrebe. Ai grijă ce faci ― şi ieşi trîntind uşa.

Am rămas locului vreo jumătate de oră. Vreau să spun c-am rămas în fotoliu, fără să fac nimic. Mă tot gîndeam la Jane, la întîlnirea ei cu Stradlater şi la tot restul. Şi asta m-a enervat atît de tare, încît am simţit că-mi ies din minţi. Că doar v-am spus ce măgar libidinos era Stradlater.

Şi, deodată, Ackley apăru din nou, scoţînd capul printre perdelele de la duş, ca de obicei, nepoftit de nimeni. Pentru prima dată în viaţa mea stupidă mă bucuram că-l văd. Mă împiedica să mă mai gîndesc la celelalte lucruri.

A rămas cu mine pînă la ora cinci şi mi-a vorbit despre toţi băieţii de la Pencey, spunînd că nu poate să-i sufere, şi şi-a stors un coş enorm pe care-l avea în bărbie. Nici măcar nu s-a folosit de batistă. Şi, la drept vorbind, cred că ne­norocitul nici măcar n-avea batistă. În orice caz, eu nu l-am văzut niciodată folosind asa ceva.

 

---

[1] Teatru de varietăţi newyorkez.

[2] Iniţialele colegiului Bryn Mawr, una dintre cele mai aristocratice instituţii de învăţătnînt superior din S.U.A.

Cel mai bun argument contra religiei si falsei umilinte pe care o propune

Henri se urni agale din loc pentru a da urmare acestei invitaţii, bănuind că avea de dat o nouă luptă; îl găsi pe fratele său îmbrăcându-se, cu ajutorul unui camerier, în straie ecleziastice cu o croială puţin cam laică, dar ele­gante şi, mai cu seamă, comode.

— Bună dimineaţa, conte! îl întâmpină cardinalul. Ce mai veşti, frăţioare?

— Veşti minunate despre familia noastră – îi răs­punse Henri. Anne, precum ştii probabil, şi-a dovedit în chip strălucit destoinicia în timpul retragerii de la Anvers şi trăieşte.

— Şi, slavă Domnului, domnia ta eşti bine, sănătos, Henri?

— Da, frăţioare.

— Vezi, dar – îi atrase atenţia cardinalul – că Atot­puternicul şi-a întins braţul asupra noastră.

— Recunoştinţa pe care i-o port e atât de adâncă, fră­ţioare, încât m-am hotărât să-mi închin pe veci viaţa stăpânului ceresc, slujindu-l până la capătul zilelor mele; vreau deci să-ţi vorbesc cu tot dinadinsul despre această hotărâre, ce mi se pare destul de coaptă acum şi despre care ţi-am spus câte ceva mai înainte.

— Tot te mai gândeşti la asta, du Bouchage? rosti cardinalul pe un ton uşor ridicat, care arăta că Joyeuse avea să întâmpine într-adevăr o împotrivire.

— Tot, frăţioare.

— Dar e cu neputinţă, Henri – răspunse cardinalul – nu ţi s-a spus, doar?

— N-am ascultat ce mi s-a spus, frăţioare, pentru că un glas mai puternic dinlăuntrul meu mă împiedică să aud orice cuvânt ce încearcă să mă îndepărteze de Dum­nezeu cel atotputernic.

— Nu eşti chiar atât de neştiutor, frăţioare, de rostu­rile lumii acesteia – rosti cardinalul cu toată seriozita­tea – ca să-ţi închipui că glasul acela lăuntric e într-ade­văr glasul Celui de Sus; dimpotrivă, şi ţi-o spun cu toată convingerea, e vorba mai curând de un simţământ cât se poate de pământesc. Dumnezeu n-are nici un amestec în treaba asta, nu lua deci în deşert numele său binecuvântat şi, mai cu seamă, nu căuta să te amăgeşti, confundând un simţământ pământesc cu un glas venit din tării.

— Nu caut de fel să mă amăgesc, frăţioare, voiam nu­mai să-ţi spun că simt în mine un îndemn nestăvilit ce mă poartă spre reculegere şi singurătate.

— Bravo, Henri, acum putem vorbi, în sfârşit, ome­neşte. Ei bine, dragul meu, în cazul acesta, uite care cred eu c-ar fi mijlocul cel mai bun: ţinând seama de dorinţele tale, am să te fac cel mai fericit om din lume.

— O, mulţumesc, din suflet îţi mulţumesc, frăţioare!

— Ascultă-mă atunci, Henri. Lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut e să iei o pungă cu bani şi doi scutieri şi să cutreieri toată Europa, aşa cum îi şade bine unui vlăstar al familiei din care ne tragem. Vei cerceta cu pri­lejul acesta ţări îndepărtate, Tartaria, Rusia chiar, laponii, popoarele acelea pe care nu le vede niciodată soarele; vei putea astfel să te cufunzi cât de adânc în gândurile tale, până ce viermele pustiitor ce-ţi roade sufletul va fi pierit sau îşi va fi împlinit măsura… Şi atunci ai să te poţi întoarce din nou în mijlocul nostru.

Henri, care şedea într-un jilţ, se ridică în picioare, cu un aer şi mai grav decât al fratelui său.

— Nu m-ai înţeles, monseniore – spuse el.

— Iartă-mă, Henri, dar parcă vorbeai adineauri de reculegere şi singurătate.

— Da, e adevărat, dar, vorbind despre reculegere şi singurătate, mă gândeam la mânăstire, frăţioare, şi nici­decum la călătorii; a cutreiera lumea înseamnă să te mai poţi bucura încă de viaţă, în timp ce eu aproape că nu doresc altceva decât să mor şi, dacă nu mi-e dat totuşi să mor, cel puţin să cunosc liniştea morţii.

— Ce idee smintită! Iartă-mă că ţi-o spun, Henri, fiindcă, la urma urmei, când un om vrea neapărat să fie singur, poate fi singur oriunde. Dar, dacă aşa doreşti domnia ta, fie şi mânăstirea. Ei bine, acum îmi dau seama pentru ce te-ai gândit să vii la mine ca să-mi împărtăşeşti dorinţa ta. Cunosc nişte benedictini cât se poate de învă­ţaţi, nişte augustini foarte destoinici, ale căror lăcaşuri sunt vesele, plăcute, tihnite şi primitoare. Îndeletnicindu-te cu meşteşugurile ştiinţei şi ale artei, vei petrece un an de îmbietoare desfătări, în mijlocul unor oameni aleşi, ceea ce înseamnă foarte mult, fiindcă nu trebuie să te în­joseşti niciodată în lumea aceasta, şi dacă, după un an, tot vei mai stărui în hotărârea domniei tale, ei bine, atunci, dragă Henri, n-am să-ţi mai pun nici o stavilă în cale, ba chiar eu însumi am să-ţi deschid porţile prin care vei pur­cede lin spre fericirea veşnică.

— Văd eu că nu mă înţelegi deloc, frăţioare – răs­punse du Bouchage, clătinând capul – sau, mai bine zis, mintea prealuminată a domniei tale nu vrea să mă înţe­leagă; nu o petrecere veselă şi nici o singurătate plăcută e aceea ce-mi doreşte inima, ci o viaţă cât mai aspră, mai întunecată, o moarte cât mai sinistră; vreau să mă călu­găresc şi, călugărindu-mă, să nu-mi rămână altă bucurie decât aceea de a-mi săpa singur mormântul şi de a-mi petrece viaţa într-o nesfârşită rugăciune.

Cardinalul încruntă sprâncenele şi se ridică din jilţ.

— Ba da – spuse el – am înţeles foarte bine şi în­cercam, împotrivindu-mă fără cuvinte meşteşugite şi fără dialectică, să clintesc hotărârea dumitale nesăbuită. Văd însă că n-am încotro; ascultă-mă deci.

— Oh, frăţioare! suspină Henri, abătut. Nu căuta să mă îndupleci; ar fi de prisos.

— Frăţioare, am să-ţi vorbesc în numele lui Dumne­zeu, în primul rând, în numele bunului Dumnezeu, pe care-l huleşti, spunând că hotărârea aceasta sălbatică el ţi-a sădit-o în suflet: Atotputernicul nu primeşte ase­menea jertfiri nesocotite. Eşti un om slab, dacă te poţi lăsa atât de lesne doborât de prima încercare dureroasă. Cum ar putea fi Dumnezeu mulţumit de jertfa nevrednică pe care te gândeşti să i-o aduci?

Henri făcu un gest.

— O, n-am de gând să te cruţ, frăţioare, de vreme ce domnia ta nu înţelegi să ne cruţi pe nici unul dintre noi – continuă cardinalul – de vreme ce nu-ţi pasă de mâhnirea pe care i-o pricinuieşti fratelui nostru mai mare, mie însumi…

— Mă iartă, te rog – îi tăie vorba Henri, împurpurându-se la faţă – mă iartă, monseniore; a sluji părin­telui nostru ceresc e oare un lucru atât de urgisit şi de ruşinos, încât o familie întreagă trebuie să se tânguiască din pricina asta? Domnia ta însuşi, frăţioare, al cărui chip îl văd zugrăvit în camera asta înveşmântat în purpură, în odăjdii şi diamante, nu eşti oare slava şi bucuria casei noastre, cu toate că ţi-ai pus viaţa în slujba împăratului ceresc, aşa cum fratele nostru mai mare şi-a pus-o în slujba stăpânitorilor pământului?

— Copilule, copilule! exclamă cardinalul, pierzându-şi răbdarea. Mă faci să cred că ţi-ai pierdut minţile. Cum poţi oare asemui palatul meu cu o mânăstire; cei o sută de slujitori ai mei, olăcarii mei, gentilomii şi găr­zile mele, cu chilia şi târnul, singurele arme şi singura avuţie a monahului! Eşti nebun? N-ai spus adineauri că vrei să te lepezi de toate aceste deşertăciuni, pentru mine atât de necesare: tablourile, vasele de preţ, măreţia şi vâlva de care sunt înconjurat? Nutreşti oare, ca mine, dorinţa şi nădejdea de a pune pe frunte tiara sfântului Petru? Asta se cheamă o îndeletnicire vrednică de un om; umbli, te zbaţi, trăieşti; dar dumneata, o, dumneata nu râvneşti nimic altceva decât cazmaua minerului, hârleţul trapistului, mormântul groparului; fără libertate, fără bucurie, fără speranţă. Şi toate astea – îmi crapă obrazul de ruşinea domniei tale, fiindcă eşti bărbat – toate astea pentru că eşti îndrăgostit de o femeie care nu te iubeşte! Într-adevăr, Henri, ne faci neamul de râs!

— Frăţioare – izbucni tânărul, palid la faţă şi cu ochii aprinşi de un foc mocnit – crezi oare c-ar fi mai bine să-mi zbor creierii cu un foc de pistol ori să mă fo­losesc de faptul că am cinstea să port o spadă pentru a-mi străpunge pieptul cu ea? O, Doamne, monseniore, domnia ta, care eşti cardinal şi prinţ, dezleagă-mă rogu-te, de acest păcat de moarte, căci totul se va termina atât de repede, încât nici nu vei avea răgazul să duci până la capăt gândul acesta respingător şi nevrednic: că eu aş putea să-mi înjosesc neamul, ceea ce, slavă Domnului, în vecii vecilor n-ar face un Joyeuse.

— Haide, haide, Henri! spuse cardinalul, trăgându-l spre dânsul pe fratele său şi îmbrăţişându-l. Haide, odorul nostru drag şi scump tuturor, încearcă să uiţi lucrurile astea şi fii îndurător cu cei ce te iubesc. Ascultă-mă, te rog, îţi vorbesc ca un om egoist. Precum ştii, suntem cu toţii fericiţi, aşa cum rareori se întâmplă pe lumea aceasta, unii pentru că şi-au văzut năzuinţele împlinite, alţii da­torită feluritelor haruri cu care Dumnezeu a binecuvântat din belşug viaţa noastră; nu arunca, Henri, te rog din toată inima, otrava ucigătoare a sihăstriei tale peste bucu­riile familiei noastre; gândeşte-te că tatăl tău va fi în­durerat; gândeşte-te că noi toţi vom purta pe frunte umbra cernită a suferinţei pe care ne-o vei prilejui. Înduplecă-te, Henri, te rog din suflet: schimnicia nu-i pen­tru tine. N-am să-ţi spun c-ai să-ţi găseşti mormântul în mânăstire, căci ai să-mi răspunzi, sărmane, cu un zâmbet al cărui tâlc, din păcate, e lesne de înţeles; nu, am să-ţi spun, în schimb, că mânăstirea e mai cumplită decât mor­mântul: mormântul nu stinge decât făclia vieţii, în timp ce mânăstirea stinge făclia minţii; mânăstirea te sileşte să pleci fruntea în loc să ţi-o înalţi spre cer; umezeala bolţilor pătrunde încetul cu încetul în sânge, răzbate chiar până în măduva oaselor, preschimbându-l pe călugăr în­tr-o statuie de granit printre alte statui ce străjuiesc mâ­năstirea. Frăţioare, frăţioare, ia seama: nu avem decât prea puţini ani înainte şi o singură tinereţe. Ei bine, cei mai frumoşi ani ai tinereţii se vor irosi şi ei, de vreme ce eşti stăpânit de o durere atât de copleşitoare; la trei­zeci de ani însă vei fi bărbat în lege şi, o dată cu vârsta, va veni şi chibzuinţă maturităţii; rămăşiţele acestei su­ferinţe istovite vor fi îndepărtate şi ţi se va trezi iar pofta de viaţă, numai că va fi prea târziu; fiindcă atunci vei fi trist, urâţit, şubred, în inima ta nu va mai pâlpâi nici un foc şi din ochiul tău nu va mai scăpăra nici o scânteie; cei de care vei vrea să te apropii se vor feri de tine ca de un mormânt încărunţit, în al cărui adânc întunecos pri­virea se teme să coboare. Ascultă-mă, Henri, ascultă gla­sul prieteniei şi al înţelepciunii.

Viata asa cum e

La ce gîndea oare d’Artagnan pe cînd se depărta de calea lui obişnuită, cu ochii la stelele de pe cer, aci of-tînd, aci zîmbind?

Se gîndea la doamna Bonacieux. Pentru un ucenic muşchetar, tînăra femeie întruchipa aproape idealul în dragoste. Frumoasă, misterioasă, cunoscînd o mulţime de taine ale curţii, taine ce împrumutau trăsăturilor ei graţioase o încîntătoare seriozitate, ea putea fi bănuită de a nu avea inima rece, farmec ce prinde şi mai grozav

114

În mreje pe tinerii îndrăgostiţi; mai mult, d’Artagnan o scăpase din ghearele diavolilor care voiau s-o isco­dească şi s-o schingiuie; ajutorul lui neaşteptat fusese izvorul uneia din acele adînci recunoştinţe ce pot lua atît de uşor o coloratură mai gingaşă.

Şi fiindcă visele zboară pe aripile închipuirii, d’Ar­tagnan se şi vedea oprit în drum de un trimis care-i în-mîna din partea tinerei femei sau un răvaş, pentru o întîlnire, sau un lanţ de aur sau un diamant. Am ară­tat mai sus că tinerii cavaleri primeau fără a se ruşina daruri de la rege; adăugăm că în acele vremuri uşu­ratice, ei nu aveau prea multă sfiiciune nici faţă de iu­bitele lor de la care primeau mai totdeauna amintiri scumpe şi trainice, ca şi cînd acestea ar fi încercat să răscumpere nestatornicia sentimentelor, prin trăinicia darurilor lor.

Pe vremea aceea îţi croiai drum cu ajutorul femeilor, fără să roşeşti. Acele care nu erau decît frumoase, îşi dăruiau frumuseţea şi de acolo vine fără îndoială zi­cala: Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decît ce are. Femeile bogate dăruiau pe deasupra o parte din avutul lor şi s-ar putea cita mulţime de eroi ale acelor zile galante care nu şi-ar fi cîştigat nici vaza şi nici bătăliile, fără punga, mai mult sau mai puţin căptuşită, pe care iubitele o atîrnau de oblîncul şeii lor.

D’Artagnan n-avea nici o avere; şovăiala provincia-cialului ― spoială uşoară, floarea fragedă, puf de pier­sică ― se spulberase la adierea sfaturilor puţin pravo­slavnice pe care cei trei muşchetari nu încetau să le dea prietenului lor. Potrivit ciudatelor vederi din acea vreme, d’Artagnan se socotea la Paris ca pe cîmpul de luptă şi nici mai mult nici mai puţin, ca pe meleagurile Flan-drei: acolo, spaniolul, aici, femeia. Peste tot un duşman de învins, peste tot daune de cerut.

Dar trebuie s-o spunem: deocamdată, d’Artagnan era însufleţit de un simţămînt mai nobil şi mai gene­ros. Negustorul de mărunţişuri îi vorbise de averea lui; tînărul putuse ghici că alături de un nerod ca domnul Bonacieux, femeia ţinea fără îndoială cheia banilor. Dar, toate astea nu avuseseră nici o înrîurire asupra simţă-mîntului său pentru doamna Bonacieux, şi orice interes rămăsese aproape străin de mugurii timpurii ai iubirii. Am spus aproape, căci gîndul că o femeie tînără, fru-

115

moaşă, încîntătoare, spirituală, e totodată şi bogată, nu ştirbeşte întru nimic un început de dragoste, ci dimpo­trivă, îl întăreşte.

Belşugul înlesneşte o sumedenie de mici griji şi de pofte boiereşti care se împacă minunat cu frumuseţea. Un ciorap subţire şi alb, o rochie de mătase, un plastro-r.aş de dantelă, un pantof frumos în picior, o panglică nouă în păr, nu pot schimba o femeie urîtă în una dră­guţă, dar pot schimba pe o femeie drăguţă într-una fru­moasă, fără să mai pomenim de mîini care cîştigă din toate astea; mîinile, mai cu seamă la femei, trebuie să fie trîndave, ca să rămînă frumoase.

Apoi, d’Artagnan nu era milionar; o ştie prea bine şi cititorul căruia nu i-am ascuns starea lui bănească; fără îndoială nădăjduia să ajungă bogat într-o zi, dar răstimpul ce şi-l hotărîse singur pentru această fericită schimbare era destul de îndepărtat. Pînă atunci, ce deznădejde să-ţi vezi iubita dorind acele mii de nimicuri din care femeile îşi făuresc fericirea, şi să nu i le poţi oferi. Cel puţin cînd femeia e bogată, iar iubitul nu e, îşi poate dărui singură ceea ce el nu-i poate da, şi deşi în chip obişnuit îşi face aceste plăceri cu banii soţului ei, rareori tot el are parte de recunoştinţă.

Gata să se schimbe în cel mai duios iubit, d’Artagnan era deocamdată un prieten credincios. În toiul celor mai înflăcărate vise cu soţia negustorului, tot nu-şi putea uita de chibzuielile lui. Frumoasa doamnă Bonacieux era toc­mai femeia cu care să te plimbi pe plaiul Saint-Denis sau prin bîlciul Saint-Germain, în tovărăşia lui Athos, Porthos şi Aramis, cărora d’Artagnan ar fi fost mîndru să le arate atare cucerire. Apoi, cînd umbli mult ţi se face şi foame: chiar îşi simţea de cîtva timp stomacul gol. Se vor pune deci la cale acele mici prînzuri încîn­tătoare în timpul cărora atingi într-o parte mîna unui prieten, iar într-alta piciorul unei iubite. În sfîrşit, în clipe grele, în împrejurări hotărîtoare, d’Artagnan ar fi fost salvatorul prietenilor lui.

Dar cum rămîne cu domnul Bonacieux pe care d’Ar­tagnan îl împinsese în ghearele zbirilor, lepădîndu-se de el în gura mare, dar făgădumdu-i în şoaptă că-l va scăpa? Trebuie să mărturisim cititorilor noştri că d’Ar­tagnan nu se gîndea în nici un fel la Bonacieux sau chiar dacă se gîndea, era pentru a-şi spune eă negustorul e

116

foarte bine acolo unde e, oriunde ar fi fost. Dragostea este cea mai egoistă dintre toate patimile.

Asa sunt unii

— Ei bine, eu, spre deosebire de dumneata, domnule, am treizeci de ani şi sunt destul de scârbit de viaţă, căci n‑am nici o încredere în mine şi nici în viitor, dar, oricât aş fi de sătul de viaţă, oricât de puţin aş crede în fericire, prefer totuşi să nu mă bat cu dumneata.

— Vrei să‑mi ceri scuze, atunci? întrebă Ernauton.

— Nu, cred că ceea ce am făcut şi am spus ajunge. Dacă totuşi nu te declari mulţumit, nu pot decât să mă bucur; în felul acesta se dovedeşte că nu eşti cu nimic mai presus decât mine.

— Îmi voi îngădui să‑ţi amintesc, domnule, că o ceartă nu poate fi încheiată chiar atât de uşor; ar însemna să râdă lumea de noi, cu atât mai mult cu cât şi unul, şi celă­lalt suntem gasconi.

— Nici nu doresc altceva – spuse Sainte‑Maline.

— Nu doreşti… ce?

— Nu doresc decât să văd pe cineva care să îndrăz­nească a râde. Ah! Ar fi cel mai fericit prilej pentru mine.

— Refuzi deci să te baţi în duel?

— N‑am chef să mă bat cu dumneata, bineînţeles.

— După ce m‑ai provocat?

— Ai dreptate, recunosc.

— La urma urmelor, domnule, ce‑ai să faci dacă am să‑mi pierd răbdarea şi dacă am să tabăr asupra dumitale, învârtind sabia în mână?

Saint‑Maline încleştă pumnii înfiorat.

— Cu atât mai bine – răspunse el – fiindcă am să arunc spada cât colo.

— Ia seama, domnule, pentru că în cazul acesta s‑ar putea întâmpla să te lovesc, dar nu cu tăişul.

— Foarte bine, căci atunci o să am motiv să te urăsc, şi am să te urăsc de moarte; pe urmă, într‑o zi când ai să fii la ananghie, o să am grijă să ţi‑o plătesc aşa cum mi‑ai plătit‑o dumneata acum, şi într‑un moment de dis­perare am să te ucid.

Emauton băgă sabia la loc în teacă.

— Ce om ciudat eşti dumneata – spuse el. Zău, crede‑mă că te plâng din toată inima.

— Mă plângi?

— Da, îmi închipui că groaznic te chinuieşti.

— Groaznic.

— Pesemne că n‑ai iubit niciodată.

— Nu, niciodată.

— Dar cel puţin ai vreo pasiune?

— Una singură.

— Invidia, aşa cum mi‑ai mărturisit.

— Da, şi din pricina ei le împărtăşesc şi pe celelalte, pe toate celelalte, în chipul cel mai ruşinos şi spre marea mea nenorocire; mă îndrăgostesc ca un nebun de o fe­meie atunci când iubeşte pe altul; jinduiesc după galbeni atunci când îi văd în mâinile altcuiva; sunt mândru numai prin comparaţie cu ceilalţi; beau ca să stârnesc mânia ce zace în sufletul meu, adică s‑o fac să devină acută atunci când este cronică, înteţind‑o ca să răbufnească şi să pârjolească totul în cale ca trăsnetul. Da, da, ai avut dreptate, domnule de Carmainges, când ai spus că sunt un om ne­fericit.

— Şi n‑ai încercat niciodată să fii bun? îl întrebă Ernauton.

— N‑am izbutit.

— Şi ce nădăjduieşti? Ce ai de gând să faci în cazul acesta?

— Ce face buruiana otrăvitoare? Înfloreşte şi ea ca orice plantă şi sunt oameni care se pricep chiar să tragă foloase de pe urma ei. Ce face ursul şi ce face pasărea de pradă? Sfâşie; există însă îmblânzitori care ştiu să‑i dreseze pentru vânat; iată ceea ce sunt eu şi ceea ce, de bună seamă, voi fi şi de aci înainte în mâinile domnului d’Épernon şi ale domnului de Loignac, până în ziua când va spune cineva: “Buruiana asta e stricată, s‑o smul­gem; fiara asta e turbată, să‑i venim de hac”.

Ernauton se mai potolise între timp.

Sainte‑Maline nu mai era pentru el o pricină de mânie, ci un obiect de curiozitate; aproape că începuse să‑i fie milă de omul acesta, pe care împrejurările îl îndem­naseră să‑i facă nişte mărturisiri atât de neobişnuite.

— O situaţie strălucită, pe care, dat fiind marile dumitale calităţi, eşti în măsură s‑o dobândeşti, va reuşi cu siguranţă să te lecuiască – spuse el. Caută deci şi dă po­sibilitate înclinaţiilor dumitale să se desfăşoare, domnule de Sainte‑Maline, şi sunt convins că vei izbândi fie pe câmpul de luptă, fie în intrigile de curte; şi atunci, ridicându‑te deasupra altora, vei urî mai puţin.

— Oricât de sus m‑aş ridica şi oricât de temeinic aş prinde rădăcini, vor exista întotdeauna deasupra mea si­tuaţii mai strălucite, făcute să‑mi rănească mândria, iar la picioarele mele râsete veninoase ce‑mi vor sfredeli ure­chile.

Pentru cei care se mandresc cu inteligenta lor

O poveste de aceeasi origine — istorisita de Rumi — a-duce alaturi, pentru scurt timp, istetimea si prostia.
Un beduin, care calatorea calare pe o camila încarcata cu doua desagi, a întîlnit un om care i s-a alaturat si 1-a întrebat:
Ce duce camila ta ?
O desaga cu grîu, a raspuns beduinul, si una cu nisip.
Dar de ce anume ?
Ca sa nu se aplece într-o parte.
Mai bine ai fi împartit griul în doua desagi, a spus °niul. Camila ta ar fi avut de dus astfel o povara mai usoara.
Beduinul a fost izbit de întelepciunea acestui sfat.
— Ai dreptate, a strigat el. De o mie de ori dreptate! Ai o
minte ascutita si patrunzatoare! Haide, urca pe camila mea!
Dupa ce omul a urcat în spinarea camilei, beduinul a zis:
Cine esti ? Un om destept ca tine trebuie sa fie sultan ori macar vizir!
Nu, nu sînt nimic.

Esti cel putin bogat ?
Nu. Uita-te la vesmintele mele.
Ce fel de negot faci ? Unde locuiesti, unde ti-e pra¬valia ?
N-am nici pravalie, nici casa.
Dar camilele ? Dar vitele ?
N-am nici una, nici alta.

Dar ce ai, în afara de minte ?
Nimic, ti-am spus doar, n-am nici macar un codru de pîine sa-mi potolesc foamea. Iar hainele mele sînt numai zdrente.
— Da-te jos de pe camila! a strigat beduinul. Piei din
ochii mei! Du-te cu tot cu mintea ta primejdioasa, pentru
ca prostia mea este sfînta!
Cei doi s-au despartit pentru totdeauna, iar beduinul si-a vazut de drum calare pe camila care ducea o desaga cu grîu si alta cu nisip.

Codul lui Da Vinci – esentialul

― Nu, îl corectă profesorul, dându-şi seama ca ar fi trebuit să-şi aleagă mai atent cuvintele. În zilele noastre, termenul “păgân” a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului ― o eroare gravă. Cuvântul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. “Păgânii” erau, de fapt, ţăranii needucaţi, care practicau vechea religie întâlnită la ţară: a venerării naturii. Atât de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes[2], încât banalul termen “sătean” ― vilain ― a ajuns să definească un suflet ticălos.
― Pentagrama, îi explică Langdon, este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente ― cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi yang. Când masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătând spre abdomenul lui Saunière, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor ― un concept pe care istoricii religiei îl numesc “femininul sacru” sau “Zeiţa”. În mod cert, Saunière ştia aceste lucruri.
― Adică el şi-a desenat pe stomac simbolul unei zeiţe?
Într-adevăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea decât să o recunoască.
― În sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii sexuale şi a frumuseţii.
Fache aruncă o privire spre cadavru şi mormăi ceva.
― Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. Zeiţa Venus şi planeta cu acelaşi nume constituiau o entitate unică. Zeiţa îşi avea locul ei pe cerul nopţii şi era cunoscută sub mai multe nume ― Venus, Steaua Răsăritului, Iştar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forţă, în relaţie cu natura şi cu Pământul-Mamă.
Căpitanul părea mai tulburat acum decât la început, de parcă ar fi preferat ideea venerării diavolului.
Langdon hotărî să nu-i mai povestească şi despre cea mai uimi¬toare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeiţa Venus. În tinereţe, pe când studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schiţa la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atât de surprinşi au fost anticii de acest fenomen, încât Venus şi pentagrama ei au devenit simbolurile perfecţiunii, fru¬museţii şi ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desem¬na momentul în care începeau Jocurile Olimpice. În prezent, puţini oameni ştiu că acest interval de patru ani între două ediţii ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Şi mai puţini ştiu însă că steaua cu cinci colţuri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuită în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.
― Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident că pentagrama se referă totodată şi la diavol. Filmele horror ameri¬cane o arată clar.
Langdon se încruntă. “Mulţumiri, Hollywood!” Steaua cu cinci colţuri devenise nelipsită din filmele cu ucigaşi satanişti în serie şi apărea de obicei scrijelită pe zidurile vreunui apartament, alături de alte simboluri presupus demonice. Profesorul se enerva întotdeauna când vedea simbolul folosit în contexte de genul ăsta, ştiind că ori¬ginile sale reale erau, dimpotrivă, divine.
― Pot să vă asigur că, în ciuda celor văzute în filme, interpretarea demonică a pentagramei este incorectă din punct de vedere istoric. Semnificaţia feminină iniţială este cea corectă, dar simbolismul său a fost pervertit în decursul secolelor. În acest caz, prin vărsare de sânge.
― Nu sunt sigur că vă înţeleg.
Langdon se uită la crucifixul de la gâtul căpitanului, neştiind prea bine cum să continue.
― Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnifi¬caţia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vre¬mea începuturilor sale. În cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgâne şi a converti masele la creştinism, Biserica a lansat o acţiune de defăimare a zeităţilor păgâne, acuzându-le că fo¬losesc simboluri demonice.
― Vă ascult, continuaţi !
― Metoda este frecvent utilizată în perioade de tulburări so¬ciale. Puterea nou-creată preia simbolurile existente şi le alterează în timp, în încercarea de a le anula semnificaţia iniţială. În “lupta” dintre simbolurile păgâne şi cele creştine, primele au fost învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, pălăria ţuguiată a vraciului a fost transformată într-un simbol al vrăjitoarelor, iar pentagrama zeiţei Venus a fost etichetată ca fiind un semn al dia¬volului. Din păcate, şi structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificaţia pentagramei, aceasta reprezentând în pre¬zent simbolul războiului. Steaua cu cinci colţuri este desenată pe fuzelajul bombardierelor şi fixată pe epoleţii generalilor.
“Cine să-şi mai amintească de zeiţa dragostei şi a frumuseţii?!”

***

Deşi în cultura modernă asocierea dintre Venus şi uniunea fizică a celor două sexe era mult estompată, un spirit critic şi pasionat de etimologie nu putea să nu remarce relaţia dintre Venus şi semnificaţia iniţială a termenului “veneric”.

***

Bandwidth management script

http://www.12scripts.com/

There is no such thing as independent press

One night, probably in 1880, John Swinton, then the preeminent New York journalist, was the guest of honour at a banquet given him by the leaders of his craft. Someone who knew neither the press nor Swinton offered a toast to the independent press. Swinton outraged his colleagues by replying:
“There is no such thing, at this date of the world’s history, in America, as an independent press. You know it and I know it.
There is not one of you who dares to write your honest opinions, and if you did, you know beforehand that it would never appear in print. I am paid weekly for keeping my honest opinion out of the paper I am connected with. Others of you are paid similar salaries for similar things, and any of you who would be so foolish as to write honest opinions would be out on the streets looking for another job. If I allowed my honest opinions to appear in one issue of my paper, before twenty-four hours my occupation would be gone.
“The business of the journalists is to destroy the truth, to lie outright, to pervert, to vilify, to fawn at the feet of mammon, and to sell his country and his race for his daily bread.
You know it and I know it, and what folly is this toasting an independent press?
We are the tools and vassals of rich men behind the scenes. We are the jumping jacks, they pull the strings and we dance. Our talents, our possibilities and our lives are all the property of other men. We are intellectual prostitutes.”