Vă amintiţi că vă spuneam de Ackley că era îngrozitor de neglijent. Ei bine, aşa era şi Stradlater, dar în alt sens. La Stradlater murdăria era mai ascunsă. Aşa, pe dinafară, arăta foarte bine. Dar să fi văzut de exemplu aparatul lui de ras. Era veşnic ruginit şi plin de spumă uscată, de firişoare de păr şi de murdărie. Nu-l curăţa niciodată. E drept c-arăta întot¬deauna bine, după ce se aranja, dar dacă ajungeai să-l cunoşti cum îl cunoşteam eu, îţi dădeai seama că, de fapt, era neglijent şi murdar. Motivul pentru care se ferchezuia şi ţinea să arate cît mai bine era că se iubea la nebunie. Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevărat ―, dar avea genul acela de frumuseţe care-i făcea pe părinţi, atunci cînd îi vedeau poza în albumul de fotografii, să te întrebe: “Băiatul ăsta cine-i?” Vreau să spun că frumuseţea lui era o frumuseţe de album. Cunoş¬team o grămadă de băieţi la Pencey care, după părerea mea, erau mult mai frumoşi decît Stradlater, dar în poze nu ieşeau atît de bine ca el. Păreau c-au nasul mare sau urechile blege. Lucrul acesta l-am băgat de seamă de mii de ori.
Latest Entries »
Meeting a woman anywhere teaches you more about the world than reading Balzac
― Oh! Oh! ― se bucură el, ― iată o supă care ţi face cu ochiul.
“Ce dracu or fi simţind atît de grozav la supa asta?” se întreba Porthos văzînd zeama lungă şi chioară, cu cîteva bucăţele răzleţe de pîine prăjită ce pluteau ici colo, ca insulele unui arhipelag.
Doamna Coquenard zîmbi şi, la un semn al ei, toată lumea se aşeză grabnic la masă.
Îl serviră întîi pe maestrul Coquenard, şi după el pe Porthos; apoi Doamna Coquenard îşi umplu farfuria şi împărţi bucăţelele de pîine fără supă secretarilor nerăb¬dători.
În clipa aceea, uşa sălii de mîncare se crăpă singură scîrţîind şi, printre canaturile întredeschise, Porthos zări băieţaşul care, neputînd lua parte la ospăţ, îmbuca din codrul lui de pline în mijlocul miresmelor din bucătărie şi din sala de mîncare.
După supă, servitoarea aduse o găină fiartă, minu¬năţie ce făcu pe comeseni să şi holbeze ochii, gata gata să le iasă din orbite.
― Se vede că ţi iubeşti rubedeniile, doamnă Coquenard, spuse avocatul cu un surîs aproape dureros; de¬sigur că în cinstea vărului dumitale ţi ai dat atîta oste¬neală.
Biata găină era piele pe os, iar pielea din cea groasă, pe care oasele nu pot s o străpungă cu oricîte strădanii; mult trebuie s o fi căutat pînă au găsit o în coteţul unde se cuibărise ca să moară de bătrîneţe.
“Drace! gîndi Porthos, nu i deloc vesel! Mă închin în faţa bătrîneţii, dar nici nu mă prăpădesc după ea cînd e fiartă sau friptă.”
Şi privi jur împrejur să vadă dacă părerea lui era împărtăşită şi de ceilalţi: spre deosebire însă de el, nu zări decît ochi strălucitori, pironiţi cu nesaţ pe minunata găină, obiectul dispreţului său.
Doamna Coquenard trase farfuria spre ea şi desprinzînd cu îndemînare cele două picioare mari, negre, le aşeză pe farfuria soţului ei; trase apoi gîtul, pe care i puse cu cap cu tot la o parte pentru ea, mai desprinse o aripă pentru Porthos şi dădu îndărăt servitoarei care o adusese zburătoarea ce pieri aproape întreagă, înainte ca muşchetarul să fi putut urmări dezamăgirea pe dife¬ritele chipuri, potrivit firii fiecărui comesean.
Locul găinii îl luă o farfurie cu fiertură de bob, farfu¬rie uriaşă, în care cîteva ciolane de berbec, ce păreau în¬soţite, la prima vedere, de ceva carne, căutau să iasă la iveală.
Dar secretarii domnului Coquenard nu se lăsară amă¬giţi cu una, cu două, şi mutrele lor amărîte se schimbară iute în feţe resemnate.
Doamna Coquenard împărţi tinerilor mîncarea adusă, cu socotita cumpătare a unei bune gospodine.
Venise şi rîndul vinului. Maestrul Coquenard turnă dintr un clondiraş mititel de pămînt, cîte o treime de pa¬har fiecăruia din tineri, şi, după ce şi turnă şi lui cam tot pe atît, clondiraşul trecu în partea lui Porthos şi a doam¬nei Coquenard.
Tinerii îşi turnau apă peste vin ca să umple paharul şi după ce l beau pe jumătate, îl umpleau din nou şi tot aşa mereu pînă la sfîrşitul prânzului, încît din rubinie; cum fusese la început, băutura ajunsese la culoarea to¬pazului stins.
Porthos mîncă sfios aripa lui de găină şi se cutremură simţind pe sub masă genunchiul doamnei Coquenard, căutîndu i l pe al lui. Înghiţi de asemenea jumătatea de pahar din vinul atît de cruţat şi pe care l recunoscu a fi din groaznica viţă de Montreuil, spaima gîtlejelor sub¬ţiri.
Văzîndu l cum dă de duşcă vinul fără pic de apă, avo¬catul scoase un oftat.
― Vrei şi dumneata din bobul ăsta, verişorule dragă? întrebă ea, voind parcă să spună: lasă te mai bine pă¬gubaş.
― Al dracului să fie cine o gusta! mormăi Porthos. Apoi, cu glas tare răspunse: Mulţumesc, verişoară, nu mai mi e foame.
Ceilalţi tăcură. Porthos nu ştia ce trebuie să facă. Avo¬catul spuse de cîteva ori în şir:
― Ah, doamnă Coquenard, felicitările mele, prînzul dumitale a fost un adevărat ospăţ; Doamne, ştiu c am mîncat!
Maestrul Coquenard mîncase supa, picioarele negre ale găinii şi singurul os de berbec pe care fusese puţină carne.
Porthos crezu că şi băteau joc de el şi începu să şi răsucească mustaţa şi să încrunte din sprîncene, dar ge¬nunchiul doamnei Coquenard îl sfătui să nu şi piardă răbdarea.
Tăcerea aceea şi masa întreruptă în toi n aveau nici o noimă pentru Porthos, însă pentru secretarii domnului Coquenard aveau, dimpotrivă, un înţeles sfîşietor; la un semn al avocatului, însoţit de un surîs al doamnei Coque¬nard, ei se ridicară încet de la masă, îşi împăturiră şer¬vetul mai încet încă, apoi se înclinară şi ieşiră unul după altul.
― Duceţi vă, băieţi, duceţi vă, cu burta plină se munceşte mai cu spor, îi îndemnă avocatul.
Secretarii odată plecaţi, doamna Coquenard se ridică de la masă şi scoase dintr un bufet o bucată de brînză, nişte dulceaţă de gutui şi o prăjitură pregătită chiar de mîna ei, cu migdale şi miere.
Da… Eu eram un leneş, aşa credea toată lumea şi aşa mi se spunea. Dar mie îmi plăcea să mă gîndesc. Grozav îmi plăcea. Citeam cîte o carte şi aproape la fiecare fra¬ză mă opream. Dacă, de pildă, citeam: “Şi era. cald în seara aceea”, închideam cartea şi începeam să mă gîndesc. Fel de fel de gînduri. Dacă era cald însemna că era vorba de o seară de vară, altminteri ar fi spus: şi era frumos… Dar pentru că spu¬nea “şi era cald”, începea să mă obsedeze şi-ul. Oare voia să arate o aşteptare sau o surpriză? Ceva trist sau ceva plăcut? Tot felul de gînduri, că niciodată nu puteam să citesc o carte pînă la capăt. Şi pe urmă am dat de cifre, şi am început tot felul de combinaţii, dar nu erau atît de frumoase ca vorbele. Am început, cu timpul, să găsesc sensuri absolut noi, şi uneori foarte ciudate, în cele mai banale fraze. Ce să mai lungesc vor¬ba? Mă simţeam foarte bogat… George era altfel. Era harnic, muncitor, energic, plin de voinţă. Dar era îngrozitor de trist. Mereu. Niciodată nu l-am văzut vesel. Şi asta din cauza înălţimii.
Coughlin’s Law:
1) Always make the first drink strong.
2) Always carry a lighter, even if you don’t smoke.
5) If you can’t trouble them with truth, battle them with bullshit.
10) There is no such thing as too much.
11) The last one, always means a few more.
13) When in doubt, drink tequila.
16) It’s not what you did, it’s what you remember.
22) If at first you didn’t succeed, drink and try again.
27) Never show surprise, never lose your cool.
http://www.sevenwires.com/play/UpsideDownLetters.html
Cum se deformeaza perceptia omului aflat la putere. Tentatia absurdului
“Sa traiti Sefu”, ati fost nemaipomenit la conferinta, v-am vazut!”, “Ce cravata frumoasa aveti astazi”, aud asta zilnic de la supusii lingusitori ai oamenilor aflati vremelnic la putere. Foarte putini dintre ei sunt persoane echilibrate si cu simtul ridicolului. Trebuie sa fii “boier” de acasa, sa ai ceva aristocratic in educatia ta sau macar un taran de mare bun-simt ca sa nu ti se urce la cap gudurelile ridicole ale trepadusilor de pe la Palate.
In viermuiala inca medievala de pe coridoare si din madularele putrezite de coruptie, clientelele politice s-au adaptat, s-au camuflat si au rezistat facind cerc de ipocrizie in jurul prizonierilor de la virf. Piramida clientelara a rezistat lingusind, iar suveranul a inteles incet-incet ca el este cel mai tare, e supremul, adulatul, minunatul. I se spune in fiecare zi, pe toate vocile, de la sofer la liftier, secretara si directorime. Toti au un stil gata format, textele lingusitoare potrivindu-se oricarui sef, sunt tot mai cu talent rostite de atata exersat.
Ziua unui politician in functie de stat incepe cu bine. I se deschide portiera masinii si un portar scoate chipiul: �Sa traiti, Sefu”! Fura pe aici niste gaozari de pe la nu stiu care televiziune, le-am zis eu cateva si s-au carat! Doar nu era sa-i las sa va ia, asa, de dimineata!� Ei, asa se naste solidaritatea echipei!
La partid, alte ritualuri. Acolo se inghesuie care sa stea cat mai aproape de Sefu” ca sa-i sopteasca ceva, o cerere, un compliment, o incurajare, o asigurare. Sau in avion. Cum sa nu te dai peste cap sa stai langa Sefu”? Sefu” incepe sa creada ca e un om vanat, important, distribuitor de beneficii, un fel de Dumnezeu pe pamant.
Omul de la putere aproape ca nici nu-si mai da seama cand a ajuns un alt om. Cei care nu fac plecaciuni mieroase, sigur ii sunt dusmani. Fireste, daca nu dusmani ei insisi, atunci influentati de dusmani, angajati in slujba lor. Poate chiar in slujba mogulilor.
Orice critica, orice argument rational, orice aluzie la vreo greseala, este, in comparatie cu slava inchinata pe la Palat, o blasfemie, o rautate fara margini, o obraznicie intolerabila, care nu poate veni decat de la un dusman vandut dusmanilor.
Pentru cate un prizonier al puterii, lumea se imparte, in mod trist, doar in doua: supusii mei si supusii lor. Nu mai ai camarazi, nu mai ai colegi, prieteni, nu mai ai cetateni onesti, cei din fata ta nu mai sunt romanii tai dragi, studentii care au stat la coada sa te voteze, nu mai sunt carturarii care te-au aparat pe internet, nu mai sunt amicii din banca de la scoala. Sunt toti niste potentiali dusmani. Pentru ca altfel, ar scoate chipiul si ar saluta respectuos, doar asta vezi in fiecare zi!
Articol de : Ruxandra Hurezean – www.conta.ro
Data: 2011-09-08
Vizualizari: 140
Aleksandr Kodoroff: Fuckin’ refugees. Azerbaijani, Georgians, Kazakhstani…
Vlado Mirich: Well, don’t curse them.
Aleksandr Kodoroff: I don’t care whose bitch gave birth to them. Muslim, Serb. I don’t hate them for who they are, I hate them because they are poor.
Reminds me of a chess tournament I was once in. $10k was the first prize. Out of 100 or so people I was tied for first in my section with one other guy in the last round. He destroyed me in about 15 moves.
Afterwards I was going over the game with one of the Washington Square Park hustlers who came down for the tournament (the tournament was in Philadelphia but the hustlers would hang out in the blitz room where all the action was).
He, Poe, said to me, “you know what your mistake was?” after we went over the game.
“No,” i said.
“You didn’t make a deal before the game started that you’d split the first and second prizes”. Everyone around us agreed with him.
Turns out the guy who beat me cheated. he was really the champion of Nigeria and had understated his ranking. So I ended up winning more. But Poe taught me the more important lesson. Everything’s a deal.
